Un PRIM-MINISTRU al ROMÂNIEI care a scris istorie. S-a născut într-o comună din Plasa Jiul de Sus, a cărei reședință a fost la FILIAȘI...
Fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 și în perioada 1939-1940, Gheorghe Tătărăscu (scris și Tătărescu) a murit la 28 martie 1957.
Gheorghe Tătărescu s-a născut la 21 decembrie 1886, în comuna Poiana, în prezent sat al comunei Turburea, în județul Gorj.
La data nașterii lui Gheorghe Tătărescu, însă, comuna Poiana era parte a Plasei Jiul de Sus, cu reședința la Filiași.
Înainte de toamna anului 1892, când s-a făcut noua împărțire administrativă, Plasa Jiul de Sus era unită cu Plasa Dumbrava de Sus și cuprindea 33 de comune.
După 1892, Plasa Jiul de Sus a mai cuprins doar 16 comune: Almăjul, Argetoaia, Brădești, Braloștița, Fratoștița, Mihăița, Poiana, Răcari, Salcia, Scaești, Tatomirești și Țânțăreni.
Absolvent al Liceului „Carol I” din Craiova, a fost ambasador la Paris din 1938 și până la 1 septembrie 1939, când a fost chemat în țară.
A fost căsătorit cu Arethia Piteșteanu, președinta Asociației Femeilor din Gorj, implicată în ridicarea monumentelor lui Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu.
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (1850-1916) - care luptase pe frontul pentru cucerirea Plevnei la 1877 și a fost membru în comisia de pace cu turcii - din satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj, și al soției Speranța, născută Pârâianu (1858-1920), familia mamei politicianului făcea parte din vechea boierime a Olteniei.
În 1918-1919 a fost și directorul ziarului “Cuvântul Gorjului", observator obiectiv al sistemului politic și administrativ din România:
“Sa avem curajul greșelilor noastră, spunea el, […] superficialitatea, incompetența, incapacitatea, lipsa de conștiință s-au dovedit a prezida la toată activitatea tuturor ramurilor statului, otrăvite de politicianismul și de tovarășul inseparabil al acestuia, favoritismul”.
Gheorghe Tătărescu a luat parte la campania din Bulgaria în timpul celui de-al doilea război balcanic din 1913.
A intrat în viața politică militantă în anul 1912, când s-a înscris în Partidul Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu.
La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu a fost ales deputat de Gorj.
O primă acțiune importantă în calitate de coordonator la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, a fost înăbușirea revoltei de la Tatarbunar în septembrie 1924, o mișcare insurecțională provocatoare din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste, dirijați de la Moscova, al cărei scop era extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român.
Gh. Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu poate părea a reuni aspecte contradictorii, după cum au observat unii istorici.
Pe de o parte, anii 1934-1937 au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare.
Pe de altă parte, una din cele mai grave acuzații care i se aduc politicianului este că, în timpul mandatului său, a contribuit la destrămarea partidelor - începând chiar cu cel din care făcea parte - la desființarea democrației și la concursul dat regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale.
Gheorghe Tătărescu a dovedit un devotament față de monarhie puțin obișnuit pentru un șef de guvern.
Se zice că atunci când regele îi cerea ceva ce se putea realiza el spunea: „S-a făcut, Majestate!”, iar când îi cerea un lucru imposibil de realizat răspundea: „Se face, Majestate!”.
A doua guvernare (25 noiembrie 1939 - 4 iulie 1940) nu s-a mai ridicat la nivelul atins de prima.
Guvernul Tătărescu a inițiat noi măsuri pentru întărirea statului carlist.
De amintit este „Decretul-lege asupra publicațiilor clandestine” al cărui scop era să asigure controlul strict al publicațiilor opoziției.
De asemenea, actul normativ introducea domiciliul obligatoriu pentru conducătorii partidelor din opoziție.
Punctul culminant al guvernării eșuate a lui Gheorghe Tătărescu din 1939-1940 l-a reprezentat cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord sovieticilor.
În noaptea de 26/27 iunie 1940, Guvernul sovietic a somat Guvernul României să parăsească urgent cele două ținuturi care urmau să intre în componența Uniunii Sovietice.
Gheorghe Tătărescu, dându-și seama ce se va întâmpla în viitorul apropiat, a demisionat din funcția de premier al României.
Lista cu foștii înalți demnitari carliști care urmau să fie uciși de către legionari era lungă, cuprinzând și pe Gheorghe Tătărescu.
Chiar a fost aus la sediul prefecturii poliției Capitalei, condusă de legionari, în ziua de 30 noiembrie 1940, în vederea lichidării fizice.
Gheorghe Tătărescu s-a retras la conacul de la Poiana.
A fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România.
În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe (6 martie 1945 – 29 decembrie 1947) și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe.
În noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.
A rămas în închisoarea din Sighet până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei.
În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai.
Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare.
Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare.
Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu” .
Cu două zile înainte de moarte, pe 28 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
(sursa: Wikipedia)
Gheorghe Tătărescu s-a născut la 21 decembrie 1886, în comuna Poiana, în prezent sat al comunei Turburea, în județul Gorj.
La data nașterii lui Gheorghe Tătărescu, însă, comuna Poiana era parte a Plasei Jiul de Sus, cu reședința la Filiași.
Înainte de toamna anului 1892, când s-a făcut noua împărțire administrativă, Plasa Jiul de Sus era unită cu Plasa Dumbrava de Sus și cuprindea 33 de comune.
După 1892, Plasa Jiul de Sus a mai cuprins doar 16 comune: Almăjul, Argetoaia, Brădești, Braloștița, Fratoștița, Mihăița, Poiana, Răcari, Salcia, Scaești, Tatomirești și Țânțăreni.
A fost căsătorit cu Arethia Piteșteanu, președinta Asociației Femeilor din Gorj, implicată în ridicarea monumentelor lui Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu.
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (1850-1916) - care luptase pe frontul pentru cucerirea Plevnei la 1877 și a fost membru în comisia de pace cu turcii - din satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj, și al soției Speranța, născută Pârâianu (1858-1920), familia mamei politicianului făcea parte din vechea boierime a Olteniei.
În 1918-1919 a fost și directorul ziarului “Cuvântul Gorjului", observator obiectiv al sistemului politic și administrativ din România:
“Sa avem curajul greșelilor noastră, spunea el, […] superficialitatea, incompetența, incapacitatea, lipsa de conștiință s-au dovedit a prezida la toată activitatea tuturor ramurilor statului, otrăvite de politicianismul și de tovarășul inseparabil al acestuia, favoritismul”.
A intrat în viața politică militantă în anul 1912, când s-a înscris în Partidul Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu.
La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu a fost ales deputat de Gorj.
O primă acțiune importantă în calitate de coordonator la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, a fost înăbușirea revoltei de la Tatarbunar în septembrie 1924, o mișcare insurecțională provocatoare din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste, dirijați de la Moscova, al cărei scop era extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român.
Gh. Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu poate părea a reuni aspecte contradictorii, după cum au observat unii istorici.
Pe de o parte, anii 1934-1937 au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare.
Pe de altă parte, una din cele mai grave acuzații care i se aduc politicianului este că, în timpul mandatului său, a contribuit la destrămarea partidelor - începând chiar cu cel din care făcea parte - la desființarea democrației și la concursul dat regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale.
Gheorghe Tătărescu a dovedit un devotament față de monarhie puțin obișnuit pentru un șef de guvern.
Se zice că atunci când regele îi cerea ceva ce se putea realiza el spunea: „S-a făcut, Majestate!”, iar când îi cerea un lucru imposibil de realizat răspundea: „Se face, Majestate!”.
Guvernul Tătărescu a inițiat noi măsuri pentru întărirea statului carlist.
De amintit este „Decretul-lege asupra publicațiilor clandestine” al cărui scop era să asigure controlul strict al publicațiilor opoziției.
De asemenea, actul normativ introducea domiciliul obligatoriu pentru conducătorii partidelor din opoziție.
Punctul culminant al guvernării eșuate a lui Gheorghe Tătărescu din 1939-1940 l-a reprezentat cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord sovieticilor.
În noaptea de 26/27 iunie 1940, Guvernul sovietic a somat Guvernul României să parăsească urgent cele două ținuturi care urmau să intre în componența Uniunii Sovietice.
Gheorghe Tătărescu, dându-și seama ce se va întâmpla în viitorul apropiat, a demisionat din funcția de premier al României.
Lista cu foștii înalți demnitari carliști care urmau să fie uciși de către legionari era lungă, cuprinzând și pe Gheorghe Tătărescu.
Chiar a fost aus la sediul prefecturii poliției Capitalei, condusă de legionari, în ziua de 30 noiembrie 1940, în vederea lichidării fizice.
Gheorghe Tătărescu s-a retras la conacul de la Poiana.
A fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România.
În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe.
În noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.
A rămas în închisoarea din Sighet până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei.
În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai.
Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare.
Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare.
Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu” .
Cu două zile înainte de moarte, pe 28 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
(sursa: Wikipedia)
