Picătura de viață: MARIUS. O statuie a sufletului care mai umblă, încă, pe străzile Filiașiului...
Viața nu pierde și nu câștigă.
Viața este și transformă în fiecare clipă.
Nimeni nu cred că poate cuantifica, în detaliu, cu adevărat, cum arată o astfel de balanță.
Pur și simplu, mergem înainte, pas cu pas, încercând să păstrăm un oarecare echilibru care să permită existența lucrurilor mărunte, de subzistență.
Dacă mai aducem și o rază de lumină, un strop de bucurie, un moment de neuitare, suntem cu atât mai fericiți.
Și ne grăbim să celebrăm, fiecare cum, cât și când poate, clipa devoratoare a prezentului.
O facem instinctiv, fără prea multă filosofie.
Cu bine și rău, asta-i viața, o luptă, nu te poți împotrivi destinului, odată ce l-ai ales.
Sau dacă te alege el pe tine.
Nu demult, pe meleagurile natale, întors după mulți ani în care aproape că mă deconectasem de la peisajul a cărui amprentă rămâne mereu întipărită în sufletul omului, am vrut să întâlnesc un fost coleg de școală, un prieten dintre aceia pe care nici o depărtare nu îi poate alunga.
Este mereu acolo, ca o cicatrice de care nu poți scăpa nici cu operație estetică.
Trecuseră 20 de ani, chiar mai mult, de când nu-l mai întâlnisem.
Era un adolescent înalt, cu cârlionți, teribil de inteligent.
El a reușit la facultate, a plecat la Timișoara, eu am urmat un alt drum.
Nici măcar din întâmplare nu am mai auzit de el.
Chiar dacă, pentru o vreme, drumurile s-au întretăiat, invizibil, pe străzile orașului de pe Bega.
Șocul a venit când m-am intersectat cu un alt coleg de generație, pe care l-am întrebat:
- Marius? Pe unde mai e Marius?
M-a privit uimit, aproape dezumanizat, și mi-a răspuns:
- Cum? Nu știi? A murit anul trecut…
Mi-a zis-o aproape indiferent, înglodat în propria-i supraviețuire, probabil cu gândul la nu știu ce problemă casnică sau la vreun conflict de la locul de muncă, impregnat de interjecții și strigături.
Eram într-un autobuz.
Am înghițit în sec și am privit lung, rătăcit, spre ceva de dincolo de fereastră.
Spre niciunde.
A fost timp destul să mă cufund în mine însumi și să revăd imagini aleatorii din vremea copilăriei.
Să retrăiesc o bucată de viață care păruse îngropată pe niciunde.
Ca un vis care pare prea real pentru a fi doar o iluzie, dar și prea îndepărtat pentru a fi adevărat.
Apoi, am aflat, tot fugitiv (suntem prea grăbiți pentru a fi martori la ceea ce se întâmplă pe lângă noi), de la o altă sursă, ceea ce a rămas dintr-o poveste, aproape a nimănui, cu Marius.
O poveste scurtă, aproape ca un banc spus la colțul străzii.
Ești atent doar la final, poate înțelegi poanta…
Marius a terminat o facultate, printre cei mai buni, după care a fost repartizat în nu știu ce localitate.
S-a căsătorit acolo, parcă a făcut și un copil.
Au venit vremurile când a rămas fără loc de muncă, și-a luat familia și s-a mutat acasă, acolo unde se născuse.
Probleme cu munca, au apărut probleme și cu nevasta, s-au adăugat problemele cu băutura și, uite așa, a fost devorat de viață minut cu minut, oră cu oră.
Până când, puțin peste 40 de ani, a trecut definitiv într-un alt univers.
Marius este o amintire de care nu mă pot descotorosi.
De multe ori, când respir, mi-aduc aminte de Marius.
Un adolescent cârlionțat care mă strigă la poartă.
Ne-am imaginat, în copilărie, privind în susul vieții, că vom dărâma munții.
Acum, uitându-mă în josul vieții, văd doar deșertăciune, abis și o lumină care parcă-ți topește inima, picătură cu picătură…
N-am aflat cine sunt în raport cu ceilalți de-a lungul și de-a latul vieții.
N-am înțeles, până la urmă, cine trăiește?...
Am înțeles doar ce am fost, sunt și voi fi în raport cu mine însumi.
Eu nu sunt mulțime. Eu nu sunt turmă. Eu nu sunt prizonier.
Și n-am învățat să cred într-o divinitate care pune în aceeași oală un OM care cunoaște și iubește, alături de cel care doar a lătrat toată viața lui ca într-o noapte cu lună plină, visându-se vultur…
Viața este și transformă în fiecare clipă.
Nimeni nu cred că poate cuantifica, în detaliu, cu adevărat, cum arată o astfel de balanță.
Pur și simplu, mergem înainte, pas cu pas, încercând să păstrăm un oarecare echilibru care să permită existența lucrurilor mărunte, de subzistență.
Dacă mai aducem și o rază de lumină, un strop de bucurie, un moment de neuitare, suntem cu atât mai fericiți.
Și ne grăbim să celebrăm, fiecare cum, cât și când poate, clipa devoratoare a prezentului.
O facem instinctiv, fără prea multă filosofie.
Cu bine și rău, asta-i viața, o luptă, nu te poți împotrivi destinului, odată ce l-ai ales.
Sau dacă te alege el pe tine.
Nu demult, pe meleagurile natale, întors după mulți ani în care aproape că mă deconectasem de la peisajul a cărui amprentă rămâne mereu întipărită în sufletul omului, am vrut să întâlnesc un fost coleg de școală, un prieten dintre aceia pe care nici o depărtare nu îi poate alunga.
Este mereu acolo, ca o cicatrice de care nu poți scăpa nici cu operație estetică.
Trecuseră 20 de ani, chiar mai mult, de când nu-l mai întâlnisem.
Era un adolescent înalt, cu cârlionți, teribil de inteligent.
El a reușit la facultate, a plecat la Timișoara, eu am urmat un alt drum.
Nici măcar din întâmplare nu am mai auzit de el.
Chiar dacă, pentru o vreme, drumurile s-au întretăiat, invizibil, pe străzile orașului de pe Bega.
Șocul a venit când m-am intersectat cu un alt coleg de generație, pe care l-am întrebat:
- Marius? Pe unde mai e Marius?
M-a privit uimit, aproape dezumanizat, și mi-a răspuns:
- Cum? Nu știi? A murit anul trecut…
Mi-a zis-o aproape indiferent, înglodat în propria-i supraviețuire, probabil cu gândul la nu știu ce problemă casnică sau la vreun conflict de la locul de muncă, impregnat de interjecții și strigături.
Eram într-un autobuz.
Am înghițit în sec și am privit lung, rătăcit, spre ceva de dincolo de fereastră.
Spre niciunde.
Să retrăiesc o bucată de viață care păruse îngropată pe niciunde.
Ca un vis care pare prea real pentru a fi doar o iluzie, dar și prea îndepărtat pentru a fi adevărat.
Apoi, am aflat, tot fugitiv (suntem prea grăbiți pentru a fi martori la ceea ce se întâmplă pe lângă noi), de la o altă sursă, ceea ce a rămas dintr-o poveste, aproape a nimănui, cu Marius.
O poveste scurtă, aproape ca un banc spus la colțul străzii.
Ești atent doar la final, poate înțelegi poanta…
Marius a terminat o facultate, printre cei mai buni, după care a fost repartizat în nu știu ce localitate.
S-a căsătorit acolo, parcă a făcut și un copil.
Au venit vremurile când a rămas fără loc de muncă, și-a luat familia și s-a mutat acasă, acolo unde se născuse.
Probleme cu munca, au apărut probleme și cu nevasta, s-au adăugat problemele cu băutura și, uite așa, a fost devorat de viață minut cu minut, oră cu oră.
Până când, puțin peste 40 de ani, a trecut definitiv într-un alt univers.
Marius este o amintire de care nu mă pot descotorosi.
De multe ori, când respir, mi-aduc aminte de Marius.
Un adolescent cârlionțat care mă strigă la poartă.
Ne-am imaginat, în copilărie, privind în susul vieții, că vom dărâma munții.
Acum, uitându-mă în josul vieții, văd doar deșertăciune, abis și o lumină care parcă-ți topește inima, picătură cu picătură…
N-am aflat cine sunt în raport cu ceilalți de-a lungul și de-a latul vieții.
N-am înțeles, până la urmă, cine trăiește?...
Am înțeles doar ce am fost, sunt și voi fi în raport cu mine însumi.
Eu nu sunt mulțime. Eu nu sunt turmă. Eu nu sunt prizonier.
Și n-am învățat să cred într-o divinitate care pune în aceeași oală un OM care cunoaște și iubește, alături de cel care doar a lătrat toată viața lui ca într-o noapte cu lună plină, visându-se vultur…
