Documentar / 63 de ani de Ştiinţa Craiova

Universitatea Craiova împlineşte, pe 5 septembrie, 63 de ani de existenţă, însă sărbătoarea îi e umbrită de meschinăria celor care conduc fotbalul românesc, spune cotidianul Ediţie Specială.

5 septembrie 2011. Asemenea unui soldat ce a ţinut  steagul sus pe frontul de  luptă, dar a fost ciuruit, Ştiinţa zace în convalescenţă. Loviturile de cuţit aplicate mişeleşte de cei care ar fi trebuit să o venereze pentru că exista au slăbit-o şi au făcut-o inertă. Dar nu definitiv. Deschide ochii cu greu şi lacrimile o năpădesc văzându-se înconjurată de oamenii care o iubesc, de la bătrâneii care s-au născut odată cu ea şi până la nepoţeii care se uită debusolaţi şi nu înţeleg de ce albastrul din ochii ei e cuprins de lacrimi, şi nu de voioşie. Sunt ei, cei care o ţin în viaţă şi care au venit să o sărbătorească şi să îi dea speranţa că mâine va renaşte şi le va bucura iarăşi sufletele.

Zâmbeşte amar, închide ochii înapoi şi, ca într-un vis, imaginile din cei 63 de ani de viaţă îi reînvie în memorie. Parcă mai ieri, un grup de studenţi, sătui de campionatul “desculţilor” lui Vasile Roaită, s-a unit şi a descins în naşterea uneia dintre cele mai frumoase şi ce avea să devină cea mai iubită echipă de fotbal din România, sub denumirea de UNSR Craiova. Pe 5 septembrie 1948, Ştiinţa descoperă alfabetul fotbalului, făcând primii paşi, timizi şi stângaci, la Filiaşi (vezi foto), “într-un match de foot-ball între studenţii craioveni şi echipa CFR din localitate”, cum titra ziarul regional al vremii, “Înainte”, pierzând cu 3-6. Dar pentru Dumitrescu, Rădulescu, Ozon, Mihăilă, Bădescu sau Serghi scorul a contat mai puţin. Bucuria lor studenţească avea să dăinuie şi să se transmită peste generaţii, de-a lungul anilor, în rândul a milioane de oameni, prin sinceritatea şi iubirea pură pentru fotbal.
După doi ani în care şi-a schimbat denumirea în Clubul Sportiv Universitar Craiova şi, mai apoi, în Ştiinţa, perioadă în care a disputat doar partide amicale, echipa de fotbal a studenţilor face primul pas către jocurile oficiale, înscriindu-se în campionatul judeţean şi în Cupa României, participare ce a culminat cu promovarea în Divizia B în 1954.

După alţi 10 ani, în 1964, Ştiinţa creste cât alţii în 12 şi serbează majoratul la doar 16 ani, printr-o promovare superbă în prima divizie a ţării. După ce acumulase doar 11 puncte şi se afla pe locul opt după turul campionatului, returul a fost de forţă pentru studenţii craioveni, iar în ultima etapă a campionatului Ştiinţa avea să învingă pe teren propriu cu 3-0. Dar cei 20.000 de fani au sărbătorit în urale abia la auzul veştii că CFR Paşcani, echipă aflată la mijlocul clasamentului şi fără vreun obiectiv, a învins contracandidata Ştiinţei, Poiana Câmpina, cu 2-1, moldovenii promovând practic Ştiinţa pe prima scenă fotbalistică a ţării.

Au urmat 41 de ani de prezenţe consecutive pe prima scenă, perioadă în care Ştiinţa s-a dovedit a fi cea mai iubită echipă de fotbal a României, a devenit Universitatea Craiova (1966), leul s-a alăturat stemei (1983), titlul a poposit în Bănie în patru rânduri (1974, 1980, 1981, 1991), a câştigat Cupa României de şase ori (1977, 1978, 1981, 1983, 1991, 1993), a participat de patru ori în Cupa Campionilor Europeni, fiind şi prima sfert-finalistă a competiţiei din istorie a României, şi de 14 ori în Cupa UEFA, ratând la mustaţă finala din 1983, după două rezultate de egalitate în faţa Benficăi Lisabona. 
Dar bucuria a fost estompată în 2004, când Ştiinţa se vedea vandalizată prin pierderea unei echipe întregi către Dinamo şi retrogradată în Divizia B. A revenit pe prima scenă peste doar un an, în încercarea de a reda Olteniei bucuria şi plăcerea fotbalului pur, jucat de olteni get-beget, aşa cum se întâmpla într-o zi de toamnă, pe 5 septembrie 1948.

Însă, într-o Românie care nu îşi mai cunoaşte valorile, moralitatea şi principiile, într-o Românie în care prostia şi şmecheria sunt ridicate la rang de valori, Ştiinţa a fost supusă loviturilor de cuţit date inclusiv de oltenii atât de dragi ei şi trimisă la terapie intensivă.
Ştiinţa n-a murit. La 63 de ani, bea din paharul amărui al durerii, îşi pansează rănile încă deschise, mai varsă o lacrimă şi promite că va renaşte din iubirea alb-albastră a celor care o înconjoară şi care sunt alături de ea “şi la bine, şi la greu”.