În căutarea Filiașiului pierdut: Castanul de la marginea drumului...
Printre cărți și tăceri, o amintire se tot bagă în seamă: castanul de la marginea drumului.
Când într-o iarnă, parcă pierdută în timp, cu zăpezi care au paralizat orașul, noi am încercat să ne găsim pe noi înșine.
Ne ascundeam cât e ziua de mare printre rafturi și cărți.
Apoi, la amiază și seara, sub castanul de la marginea drumului, ne-am zidit o poveste numai a noastră.
Poate am căutat iubire, poate am alergat doar după un vis care să se potrivească pentru mai departe, poate am căutat doar fiorul care să ne încălzească trupurile și sufletele cu magia timpului și misterul vieții care privește spre infinit.
Zăpada cădea în fulgi mari, tăcuți, ca niște gânduri nerostite.
Orașul era încremenit, iar noi, în acel colț de lume, ne mișcam ca într-un vis.
Biblioteca devenise sanctuarul nostru.
Printre rafturi, ne ascundeam de frig, de lume, de noi înșine.
Citeam cuvinte care ne încălzeau, ne provocau, ne făceau să credem că există o ordine secretă în haosul vieții.
La amiază, ieșeam. Pașii scârțâiau pe trotuarul înghețat, iar castanul ne aștepta, ca un martor tăcut al poveștii noastre.
Până la urmă, vorbeam despre vise.
Nu despre ce vom deveni, ci despre ce am putea fi dacă am avea curajul să alegem altfel.
- Crezi că timpul ne ascultă? ai întrebat într-o zi.
- Nu știu. Dar cred că ne privește. Și dacă ne vede căutând, poate ne lasă o urmă.
Castanul era acea urmă.
În scoarța lui, poate am scrijelit un cuvânt: „Împreună”.
Nu era o promisiune, ci o constatare.
În acea iarnă pierdută, ne-am găsit.
Nu complet, nu definitiv, dar suficient cât să știm că povestea noastră merită să fie spusă.
Și au trecut anii, au trecut povești și primăveri, când castanul a înflorit și parcă orașul s-a trezit.
Când m-am întors în oraș, am tresărit când am văzut ce mai rămăsese din castan.
Doar un ciot, doar o urmă care abia mai amintea ce a fost odată.
M-am oprit în fața lui, fără să știu dacă să plâng sau să zâmbesc.
Castanul, odată martorul poveștii noastre, era acum doar o amintire sculptată în lemn uscat.
Nici vântul nu mai șuiera printre ramuri, nici frunzele nu mai dansau în lumina apusului.
Doar ciotul, tăcut și încăpățânat, rămânea acolo, ca o relicvă a unei epoci care nu mai era.
Am închis ochii și am lăsat orașul să vorbească.
Nu cu zgomotul lui de acum, ci cu ecoul pașilor noștri, cu râsetele stinse, cu ceaiul aburind în gerul de altădată.
În ciotul acela, am văzut tot ce fusese: privirea ta, întrebările noastre, visul care ne ținea de cald.
Și am înțeles că, uneori, ce rămâne nu e ce se vede, ci ce se simte.
Castanul nu mai era acolo, dar povestea lui trăia în mine.
Am scos din buzunar o foaie veche, păstrată ani la rând, cu un fragment dintr-o carte pe care o citeam împreună:
„Nu tot ce moare dispare. Unele lucruri rămân, chiar și când nu mai au formă”...
Am lăsat foaia sub ciot, ca o ofrandă.
Poate altcineva o va găsi.
Poate va înțelege.
Sau poate va începe o altă poveste, sub alt castan, într-un alt oraș.
