FILIAŞI EXPRESS

Printre cărți și tăceri, o amintire se tot bagă în seamă: castanul de la marginea drumului. Când într-o iarnă, parcă pierdută în timp, cu zăpezi care au paralizat orașul, noi am încercat să ne găsim pe noi înșine.  Ne ascundeam cât e ziua de mare printre rafturi și cărți.  Apoi, la amiază și seara, sub castanul de la marginea drumului, ne-am zidit o poveste numai a noastră.  Poate am căutat iubire, poate am alergat doar după un vis care să se potrivească pentru mai departe, poate am căutat doar fiorul care să ne încălzească trupurile și sufletele cu magia timpului și misterul vieții care privește spre infinit.  Zăpada cădea în fulgi mari, tăcuți, ca niște gânduri nerostite.  Orașul era încremenit, iar noi, în acel colț de lume, ne mișcam ca într-un vis.  Biblioteca devenise sanctuarul nostru.  Printre rafturi, ne ascundeam de frig, de lume, de noi înșine.  Citeam cuvinte care ne încălzeau, ne provocau, ne făceau să credem că există o ordine secret...

Se spune că Baba Dragaveica nu trăiește, ci veghează.  Locuiește într-o casă de lut, la marginea pădurii, unde corbii nu croncăne, ci ascultă.  În fiecare an, în noaptea de Sântămărie Mică, Baba Dragaveica iese cu o lumânare aprinsă și o cunună de flori uscate, pe care o lasă la fântâna Anei, în Valea Corbului. Bătrânii spun că ea nu a fost mereu bătrână.  Cândva, a fost copilul care a văzut dansul mireselor și nu a râs.  De atunci, a fost aleasă să păstreze taina.  Nu vorbește mult, dar când o face, cuvintele ei au greutate de piatră și miros de busuioc ars. În zilele senine, copiii din sat o vizitează.  Baba Dragaveica spune povești despre izvoare care plâng, despre mirese care nu mor și despre cum să asculte pădurea.  Dar le cere un singur lucru: Când veți fi mari, să nu uitați să tăceți în noaptea de veghe. Unii spun că Baba Dragaveica nu are umbră.  Alții că, în tinerețe, a fost iubita unui haiduc care a dispărut în Valea Corbului.  Dar ...